Potrivit actualei reglementări (art. 2199 C.civ.) contractul de asigurare este definit ca fiind acea convenție prin care contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit.
Contractantul asigurării este persoana care încheie contractul pentru asigurarea unui risc privind o altă persoană ori pentru bunuri sau activităţi ale acesteia şi se obligă faţă de asigurător să plătească prima de asigurare.
Caracterele juridice ale contractului de asigurare sunt, după cum urmează: caracterul sinalagmatic, părțile se obligă reciproc[1], consensual, deoarece valabilitatea contactului de asigurare nu presupune manifestarea consimțământului într-o anumită formă[2], are un caracter aleatoriu deoarece existența și întinderea obligațiilor nu este cunoscută părților încă de la momentul încheierii contractului de asigurare, ci depinde de un element viitor și incert[3], are un caracter oneros, este un contract cu executare succesivă și este un contract de adeziune, adică astfel cum stabilește chiar legiuitorul în cuprinsul art. 1175 clauzele esențiale ale contractului sunt impuse ori redactate de una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.
După cum știm potrivit art. 4 din Legea nr. 136/1995 este obligatorie asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule în limitele teritoriale de acoperire.
Persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/ înregistrării în România au obligaţia să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale de acoperire şi să menţină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare.
În cazul în care are loc un accident auto societatea de asigurare este obligată să suporte despăgubirile în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile suferite de persoanele păgubite prin accident dar și cheltuielile suportate de asigurați în procesul.
Legiuitorul a stabilit că în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel autovehicul, cu excepţia conducătorului autovehiculului respectiv.
Societatea de asigurare este obligată să suporte despăgubirile chiar și în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului autovehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.
Altfel spus, riscurile acoperite prin încheierea contractului de asigurare sunt:
- Vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial;
- Pagubele materiale;
- Pagubele consecință a lipsei de folosință a vehiculului avariat;
- Cheltuielile de judecată efectuate de către persoana prejudiciată.
De asemenea, potrivit art. 26 alin 2 din Norma nr. 23/2014 alin. 2) Indiferent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul – pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise circulaţiei publice, în incinte şi în orice alte locuri, atât în timpul deplasării, cât şi în timpul staţionării vehiculului asigurat, asigurătorul RCA acordă despăgubiri până la limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA pentru:
- prejudiciul produs de dispozitivele sau instalaţiile cu care a fost echipat vehiculul, inclusiv pentru prejudiciul produs din cauza desprinderii accidentale a remorcii, semiremorcii ori a ataşului tractat de vehicul;
- prejudiciul produs din culpa conducătorului vehiculului asigurat, inclusiv în cazurile în care la data accidentului conducătorul vehiculului:
- a condus vehiculul fără consimţământul explicit sau implicit al asiguratului;
- nu este titularul unui permis care să îi dea dreptul să conducă vehiculul respectiv;
- nu a respectat obligaţiile legale de ordin tehnic cu privire la starea şi siguranţa vehiculului respectiv;
- prejudiciul produs prin fapta lucrului, când prejudiciul îşi are cauza în însuşirile, acţiunea sau inacţiunea vehiculului, prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea vehiculului, prin scurgerea, risipirea ori căderea accidentală a substanţelor, materialelor sau a obiectelor transportate;
- prejudiciile produse ca urmare a vătămării corporale sau decesului membrilor familiei asiguratului sau membrilor familiei conducătorului auto, cu excepţia despăgubirilor solicitate de către conducătorul auto vinovat de producerea accidentului;
- prejudiciile provocate terţilor, drept consecinţă a deschiderii uşilor vehiculului, în timpul mersului sau atunci când vehiculul este oprit ori staţionează, de către pasagerii acestuia, fără asigurarea că nu se pune în pericol siguranţa deplasării celorlalţi participanţi la trafic.
Regimul juridic, condițiile și modalitățile în care se determină și se plătesc despăgubirile terțelor persoane prejudiciate prin producerea accidentului auto a fost creat de legiuitor în așa fel încât în toate cazurile terților prejudiciați să le fie reparat prejudiciul în totalitate și să nu sufere amânări sau tergiversări nefondate. Aceasta este și rațiunea pentru care polița RCA acoperă plata despăgubirilor chiar și în cazul în care accidentul auto a fost provocat de o altă persoană decât persoana asigurată.
Așa cum am observat din definiția data de legiuitor contractului de asigurare precum și din obligațiile reglementate ce incumbă celor două părți contractante, societatea de asigurare trebuie să plătească despăgubirea față de terțele persoane în toate cazurile, în limitele stabilite prin contractul de asigurare, iar asiguratul este obligat să achite prima de asigurare astfel cum a fost stabilită prin contract.
Altfel spus, obligația principală a asiguratului este de a plăti prima de asigurare, iar obligația principală a societății de asigurare este de a suporta despăgubirile în cazul în care se produce riscul asigurat prin contract, respectiv are loc un accident auto soldat cu prejudicii materiale sau morale.
Exonerarea de la răspundere contractuală a societății de asigurare se poate invoca numai în situația în care persoana interesată, în speță societate de asigurare invocă și dovedește existența vreunei cauze de nulitate incidentă în momentul încheierii contractului de asigurare, lucru care conduce la invalidarea contractului de asigurare.
Trebuie totuși făcut distincție între cauzele de excludere care se referă la riscurile ce nu sunt acoperite prin polița de asigurare, cauzele de nulitate a contractului de asigurare și cazurile în care asigurătorul este în drept să recupereze sumele plătite cu titlu de despăgubire de la persoana sau persoanele responsabile pentru producerea pagubei.
Referitor la prima categorie respectiv riscurile și prejudiciile care nu sunt cuprinse în asigurarea obligatorie de răspundere auto și pentru care, implicit nu poate fi atrasă răspunderea societății de asigurare acestea sunt prevăzute în mod expres și limitativ de legiuitor în cuprinsul art. 27 din Norma nr. 23/2014 respectiv:
Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru:
- cazurile în care proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs:
- într-un caz de forţă majoră;
- din culpa exclusivă a persoanei păgubite;
- din culpa exclusivă a unei terţe persoane, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 26 alin. (2) pct. 5;
Primul caz în care nu se acoperă riscurile și nu se acordă despăgubirile se referă la împrejurarea în care proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului a produs accidentul din cauza unui caz de forță majoră, culpei exclusive a persoanei prejudiciate sau din culpa exclusivă a unei terțe persoane. De pildă, în urma unui accident rutier soldat cu decesul persoanei accidentate se stabilește prin raportul de expertiză că în cauză culpa producerii acestui accident aparține în exclusivitate victimei.[4]
- prejudiciile produse bunurilor aparţinând conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului, precum şi cele produse ca urmare a vătămării corporale sau decesului acestuia, indiferent cine solicită aceste despăgubiri;
Acest caz de excludere este lesne de înțeles deoarece se explică prin prisma rațiunii existenței asigurării de răspundere civilă obligatorie care asigură prejudiciile suferite de terțele persoane din accidente rutiere iar nu prejudiciile suferite chiar de către asigurat.
- următoarele situaţii:
- prejudiciile au fost produse bunurilor aparţinând persoanelor fizice sau persoanelor juridice, dacă au fost provocate de un vehicul asigurat RCA, aflat în proprietatea ori utilizat de aceeaşi persoană fizică sau juridică şi care este condus de un prepus al aceleiaşi persoane juridice ori de o altă persoană pentru care răspunde persoana fizică sau persoana juridică;
- bunul avariat şi vehiculul asigurat fac parte din patrimoniul comun al soţilor;
- bunul avariat este utilizat de proprietarul vehiculului asigurat, care a produs dauna;
- prejudiciile cauzate în situaţiile în care nu se face dovada valabilităţii la data accidentului a asigurării obligatorii RCA sau asigurătorul RCA nu are răspundere;
- partea din prejudiciu care depăşeşte limitele de despăgubire stabilite prin poliţa de asigurare RCA, produs în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite şi de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea prejudiciului;
Astfel cum rezultă din chiar cuprinsul textului de lege societatea nu poate fi obligată să plătească daune în cazul în care prejudiciile au fost cauzate în afara valabilității asigurării, precum și în cazul în care cuantumul prejudiciului este atât de mare încât depășește limita de despăgubire stabilită prin polița de asigurare RCA.
În prima situație, când s-au produs prejudicii ca urmare a producerii unui accident rutier fără a exista o poliță RCA valabilă persoanele care au suferit prejudicii pot fi despăgubite de către Fondul pentru protecția victimelor străzii.
- amenzile de orice fel şi cheltuielile penale la care ar fi obligat proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului;
- cheltuielile făcute în procesul penal de proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului, chiar dacă în cadrul procesului penal s-a soluţionat şi latura civilă;
- sumele pe care conducătorul vehiculului răspunzător de producerea prejudiciului este obligat să le plătească proprietarului sau utilizatorului care i-a încredinţat vehiculul asigurat, pentru avarierea ori distrugerea acestui vehicul;
- prejudiciile produse bunurilor transportate, dacă între proprietarul sau utilizatorul vehiculului care a produs accidentul ori conducătorul auto răspunzător şi persoanele păgubite a existat un raport contractual la data producerii accidentului;
- prejudiciile produse persoanelor sau bunurilor aflate în vehiculul cu care s-a produs accidentul, dacă asigurătorul poate dovedi că persoanele păgubite ştiau că vehiculul respectiv era furat;
- prejudiciile produse de dispozitivele sau de instalaţiile montate pe vehicule, atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalaţii de lucru;
- prejudiciile produse prin accidente survenite în timpul operaţiunilor de încărcare şi de descărcare, acestea constituind riscuri ale activităţii profesionale;
- prejudiciile produse ca urmare a transportului de produse periculoase: radioactive, ionizante, inflamabile, explozive, corozive, combustibile, care au determinat sau au agravat producerea prejudiciului;
- prejudiciile cauzate prin utilizarea unui vehicul în timpul unui atac terorist sau război, dacă evenimentul are directă legătură cu respectivul atac ori război;
- pretenţiile ca urmare a diminuării valorii bunurilor după reparaţie.
Referitor la cazurile în care asigurătorul este în drept să recupereze sumele plătite cu titlu de despăgubire de la persoana sau persoanele responsabile pentru producerea pagubei aceste cazuri sunt expres și limitativ prevăzute de lege, respectiv:
- accidentul a fost produs cu intenţie;
- accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvîrşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvîrşite cu intenţie;
- accidentul a fost produs în timpul cînd autorul infracţiunii săvîrşite cu intenţie încearcă să se sustragă de la urmărire;
- persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus autovehiculul fără consimţămîntul asiguratului. (art. 58 din Legea nr. 136/ 1995).
Este important de subliniat faptul că în cazurile anterior enunțate sumele care reprezintă despăgubiri sunt suportate de societatea de asigurare, chiar dacă izvorul producerii lor exceede riscului asigurat prin contract.
Nu de puține ori în practica judiciară societățile de asigurare au invocat faptul că în cazul în care vorbim de accidente produse cu intenție aceasta nu este obligată să suporte despăgubirile materiale și morale și că singura persoană care va suporta aceste despăgubiri este asiguratul inculpat în dosar. De pildă, într-un dosar penal având ca obiect cercetarea infracțiunii de vătămare corporală gravă produsă ca urmare a unui accident rutier săvârșit cu intenție unde conducătorul auto inculpat a lovit cu intenție un alt autovehicul în care se afla cel de-al doilea conducător auto persoană vătămată provocându-i acestuia din urma atât daune materiale cât și vătămări corporale, societatea de asigurare invocă exonerarea acesteia de la răspunderea contractulă deoarece accidentul auto a fost produs cu intenție, iar polița RCA acoperă doar accidentele auto produse din culpa.
Soluția corectă în raport de dispozițiile legale anterior enunțate este de a obliga societatea de asigurare la plata către terțul vătămat a despăgubirilor materiale și morale solicitate cu precizarea că societatea de asigurare poate în temeiul acțiunii în regres să se îndrepte împotriva conducătorului auto care a produs accidentul auto cu intenție, pe calea unui proces civil separat să recupereze sumele suportate de către aceasta din urmă cu titlu de daune achitate către terțul vătămat.
Trebuie amintit faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii prin Decizia nr. 1/2016 a stabilit că în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite prin contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.
Această soluție era necesară având în vedere că prin intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură penală legiuitorul a definit prin art. 86 persoana responsabilă civilmente ca fiind persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente.
În raport de această definiție dată de legiutor persoanei responsabile civilmente în practica judiciară au existat două opinii divergente cu privire la calitatea pe care o are societatea de asigurare într-un dosar penal. Unele instanțe o considerau în continuare ca și în vechea legislație societatea de asigurare de răspundere civilă și obligau inculpații în solidar cu societatea la plata despăgubirilor materiale și morale, alte instanțe considerau că aceasta are calitate de parte responsabilă civilmente și, pe cale de consecință, trebuie să suporte prejudiciul singură. Divergența există în practica judiciară a fost tranșată prin soluționarea recursului în interesul legii de către Înalta Curte prin Decizia nr. 1/2016 anterior menționată.
Am observat anterior care sunt cazurile în care societatea de asigurare este obligată să suporte despăgubirile chiar dacă accidentul s-a produs în alte împrejurări decât cele ale producerii unui risc.
Ce se întâmplă însă în cazul în care contractul de asigurare deși a fost încheiat și s-a achitat prima de asigurare acesta este însă lovit de nulitate ca urmare a declarației inexacte din partea asiguratului sau a altei cauze de nulitate.
Știm că potrivit art. 2204 C.civ. (1)În afară de cauzele generale de nulitate, contractul de asigurare este nul în caz de declaraţie inexactă sau de reticenţă făcută cu rea-credinţă de către asigurat ori contractantul asigurării cu privire la împrejurări care, dacă ar fi fost cunoscute de către asigurător, l-ar fi determinat pe acesta să nu îşi dea consimţământul ori să nu îl dea în aceleaşi condiţii, chiar dacă declaraţia sau reticenţa nu a avut influenţă asupra producerii riscului asigurat. Primele plătite rămân dobândite asigurătorului, care, de asemenea, poate cere şi plata primelor cuvenite până la momentul la care a luat cunoştinţă de cauza de nulitate.
(2)Declaraţia inexactă sau reticenţa din partea asiguratului ori a contractantului asigurării a cărui rea-credinţă nu a putut fi stabilită nu atrage nulitatea asigurării. În cazul în care constatarea declaraţiei inexacte sau a reticenţei are loc anterior producerii riscului asigurat, asigurătorul are dreptul fie de a menţine contractul solicitând majorarea primei, fie de a rezilia contractul la împlinirea unui termen de 10 zile calculate de la notificarea primită de asigurat, restituindu-i acestuia din urmă partea din primele plătite aferentă perioadei în cadrul căreia asigurarea nu mai funcţionează. Atunci când constatarea declaraţiei inexacte sau a reticenţei are loc ulterior producerii riscului asigurat, indemnizaţia se reduce în raport cu proporţia dintre nivelul primelor plătite şi nivelul primelor ce ar fi trebuit să fie plătite.
În cuprinsul art. 2204 C.civ. este prevăzut un nou caz de nulitate al contractului de asigurare, în afara cauzelor generale de nulitate prevăzute de cod pentru toate tipurile de contract și anume, cazul în care în momentul încheierii contractului de asigurare asiguratul furnizează informații inexacte sau dă dovadă de reticență, ambele cu rea-credință, împrejurări care, dacă ar fi fost cunoscute de către asigurător, l-ar fi determinat pe acesta să nu îşi dea consimţământul ori să nu îl dea în aceleaşi condiţii.[5]
Pare că ar fi un caz special de dol în materie de asigurări cu precizarea că în acest din urmă caz eroare provocată de așa-zisele manopere dolosive trebuie să fie una esențială, respectiv să vizeze împrejurări care, dacă ar fi fost cunoscute de către asigurător, l-ar fi determinat pe acesta să nu îşi dea consimţământul ori să nu îl dea în aceleaşi condiţii.[6]
Ca sancțiune a conduitei asiguratului sau a contractantului asigurării legiuitorul a prevăzut că primele plătite rămân dobândite asigurătorului, care, de asemenea, poate cere şi plata primelor cuvenite până la momentul la care a luat cunoştinţă de cauza de nulitate.
Pentru a se reține nulitatea contractului de asigurare persoana interesată trebuie să facă dovada faptului că asiguratul sau contractantul asigurării a dat o declarație inexactă sau a dat dovadă de reticență asupra unor împrejurări esențiale pentru încheierea contractului, iar această conduită a fost manifestată cu rea-credință, în caz contrar nu va interveni nulitatea contractului.
Alineatul 2 al acestui text de lege prevede și situația în care nu s-a putut dovedi reaua-credință a asiguratului sau contractantului asigurării astfel că, în aceste condiții, nu mai vorbim de o nulitate a asigurării.
Consecințele care se produc în cazul în care se constată existența unor declarații inexacte sau a reticenței diferă în funcție de momentul descoperirii declaraţiei inexacte sau a reticenţei.
În cazul în care constatarea declaraţiei inexacte sau a reticenţei a avut loc înainte de producerea riscului asigurat asigurătorul are dreptul fie de a menţine contractul solicitând majorarea primei, fie de a rezilia contractul la împlinirea unui termen de 10 zile calculate de la notificarea primită de asigurat, restituindu-i acestuia din urmă partea din primele plătite aferentă perioadei în cadrul căreia asigurarea nu mai funcţionează.
Pentru că asigurătorul este cel vătămat într-o astfel de situație legiuitorul i-a lăsat acestuia alegerea între cele două modalități, fie de a menține contractul solicitând majorarea primei, fie de a rezilia contractul la împlinirea unui termen de 10 zile calculate de la notificarea primită de asigurat, cu obligația asigurătorului de a-i restitui asiguratului partea din primele plătite aferentă perioadei în cadrul căreia asigurarea nu mai funcţionează.
În opinia noastră, atunci când vorbim de o cauză de nulitate ce afectează contractul de asigurare, apreciem că societatea de asigurare nu poate fi obligată la plata sumei constând în daune materiale și daune morale solicitate de către terții prejudiciați ca urmare a producerii accidentului rutier.
Apreciem că nu poate fi antrenată răspunderea contractuală a societății de asigurare, contrar opiniei exprimate în doctrina de specialiatate[7] pentru următoarele argumente.
Atunci când vorbim fie de incidența unui caz de nulitate relativă, fie de incidența unui caz de nulitate absolută, societatea de asigurare se poate apăra invocând existența acestei cauze de nulitate pe cale de excepție în cursul procesului penal deoarece antrenarea răspunderii civile a societății de asigurare își are izvorul în contractul de asigurare.
Antrenarea răspunderii civile delictuale a inculpatului și, implicit, antrenarea răspunderii contractuale a societății de asigurare sunt chestiuni care țin de latura civilă a cauzei penale și pot face obiect de analiză al instanței chiar dacă vorbim de un dosar penal. Fiind chestiuni care țin de soluționarea laturii civile a cauzei penale, respectiv analizarea de către instanță dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile răspunderii civile în cauză sunt incidente dispozițiile de drept material civil.
Potrivit art. 1247 alin. 2 C.civ. nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie. De asemenea, potrivit art. 1249 alin. 2 C.civ. nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune numai în termenul de prescripţie stabilit de lege. Cu toate acestea, partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare.
Întrucât atât nulitatea absolută cât și nulitatea relativă pot fi invocate pe cale de excepție apreciem că societatea de asigurare poate invoca pe cale de excepție nulitatea contractului de asigurare în cursul procesului penal și, apreciind instanța de judecată că în cauză este incident cazul de nulitate în atare condiții va obliga doar pe inculpat la plata despăgubirilor către persoanele vătămate părți civile, nu și societatea de asigurare.
Pentru a dispune instanța în soluționarea procesului penal obligarea societății de asigurare la plata sumelor constând daune pentru acoperirea de prejudicii materiale sau morale trebuie să verifice mai întâi dacă în speță sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, iar în cazul în care sunt îndeplinite trebuie să verifice dacă față de societatea de asigurare sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale.
Pentru a antrena răspunderea civilă contractuală a societății de asigurare instanța trebuie să verifice dacă există sau nu un contract de asigurare și dacă acesta este valabil încheiat.
Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în considerentele Deciziei de soluționare a recursului în interesul legii nr. 1/2005 faptul că: (…) în cazul producerii unui accident de circulaţie, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 998 din Codul civil, a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea nr. 136/1995.
Observăm faptul că antrenarea răspunderii civile a societății de asigurare are loc în temeiul contractului iar nu în temeiul legii astfel încât nu suntem de acord cu susținerea potrivit căreia răspunderea societății de asigurare există indiferent dacă este sau nu valabil contractul de asigurare.
Nu în ultimul rând, legiuitorul a reglementat și situația în care nu există contract de asigurare sau în cazul în care autorul accidentului nu este identificat astfel încât în aceste ipoteze potrivit art. 61 din Legea nr. 136/1995 republicată potrivit căruia pentru protejarea persoanelor păgubite prin accidente de autovehicule supuse înmatriculării se constituie Fondul pentru Protecția Victimelor Străzii care va acoperi prejudiciile suferite de aceste persoane.
Considerăm că încheierea contractului de asigurare de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente este o obligație legală care incumbă asiguratului iar nu societății de asigurare, iar societatea de asigurare își asumă obligații doar o data cu încheierea contractului de asigurare, astfel încât izvorul răspunderii societății de asigurare este contractul de asigurare iar nu legea, cum este de pildă în cazul răspunderii civile a comitenților pentru fapta prepușilor, respectiv răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia (art. 1372 și următoarele C.civ.)
În concluzie, astfel cum am arătat în cele anterior prezentate consecințele juridice care intervin sunt diferite în funcție de cum ne raportăm la existența unei cauze de excludere a răspunderii societății de asigurare, cauzele de recuperare a sumelor de bani plătite de către societatea de asigurare către terțele persoane păgubite și cazurile în care intervine o cauză de anulare sau de nulitate a contractului de asigurare.
[1] D. M. Gavriș și colaboratorii, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 576;
[2] V. Nemeș, Dreptul asigurărilor, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 188;
[3] D. M. Gavriș și colaboratorii, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 577;
[4] V. Nemeș, Dreptul asigurărilor, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 340;
[5] D. M. Gavriș și colaboratorii, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 585;
[6] V. Nemeș, Dreptul asigurărilor, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 226;
[7] V. Nemeș, Dreptul asigurărilor, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 341;
