0754.911.968 office@avocat-dinca.ro

În practică am întâlnit cazuri în care societatea de asigurări cu care clientul încheiase contractul de asigurare de răspundere facultativă (CASCO) a plătit clientului doar o parte din suma stabilită prin contract în caz de daună totală.

Justificarea oferită de societatea de asigurări rezida în aceea că din suma totală ce trebuia achitată în caz de daună totală trebuia să se scadă și uzura autovehiculului, pe lângă celelalte elemente care sunt scăzute în mod normal și sunt reglementate, de regulă, în contractele de asigurare, condițiile generale, respectiv:

  • Franșizele înscrise în contractul de asigurare, 
  • Contravaloarea epavei vehiculului, în caz de daună totală
  • Contravaloarea primelor datorate până la sfârșitul perioadei de asigurare în cazul daunelor totale.

Într-adevăr, în timp intervine uzura autovehiculului însă calculul și determinarea acestei eventuale uzuri se realizează în mod unilateral de către societatea de asigurare iar de cele mai multe ori așa-zisa uzură reprezintă jumătate din valoarea asigurată în caz de daună totală.

Este greu de crezut că în câteva luni de la data evaluării și încheierii contractului de asigurare de răspundere facultativă autovehiculul se uzează atât de mult încât suma rezultantă se înjumătățește.

Întrucât astfel de practici sunt abuzive și nelegale iar singura modalitate de cenzurare a lor este prin intermediul instanțelor competente redau mai jos câteva considerente și decizii pronunțate chiar de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la aceste aspecte.

Contractul de asigurare a fost definit de legiuitor ca fiind contractul prin care contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizaţie după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit. (Art. 2199 C.civ.)

Potrivit art. 2214 C.civ. În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite. În continuare, potrivit art. 2217 C.civ. (1)Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată.

Întrucât art. 2214 C.civ prevede faptul că despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat societățile de asigurare speculează acest articol în favoarea lor, cum este și normal, dar printr-o manieră nelegală.

În momentul încheierii contractului de asigurare societatea de asigurare are în vedere la stabilirea primei de asigurare o anumită valoare a autovehiculului (valoare determinată de anul de fabricație, marca, numărul de km, dotările autovehiculului, etc).

În momentul în care se produce riscul asigurat (accident rutier soldat cu dauna totală a autovehiculului) societatea de asigurare de această dată stabilește o altă valoare a autovehiculului, desigur mult mai mică decât valoarea stabilită inițial, iar suma acordată cu titlu de despăgubiri este determinată în funcție de această a doua evaluare mult mai mică.

Singurul criteriu care determină devalorizarea bruscă a autovehiculului avut în vedere de societatea de asigurare este numărul de km, chiar dacă celelalte criterii utilizate la determinarea primei de asigurare nu s-au schimbat (anul de fabricație rămâne același, dotările rămân aceleași).

Am întâlnit în practică situația următoare: la o lună de zile de la data încheierii contractului de asigurare facultativă a avut loc riscul asigurat iar societatea de asigurare a plătit doar jumătate din suma asigurată încercând să justifice diferența de sumă prin contestarea numărului de km al autovehiculului de la data încheierii contractului de asigurare, considerând netemeinic faptul că la data încheierii contractului de asigurare autovehiculul avea de fapt un alt număr de km decât cel constatat chiar de către agentul care a realizat constatarea stării autovehiculului angajat al societății de asigurare.

Desigur că această încercare a societății de asigurare de a se sustrage de la condițiile contractuale la care aceasta s-a angajat a rămas fără rezultat, clientul primind și diferența de sumă pe care trebuia, de fapt, să o primească încă de la bun început.

Redau mai jos câteva considerente din deciziile pronunțate chiar de către Înalta Curte de Casație și Justiție în diferite spețe de-a lungul timpului.

În practica sa instanța supremă a reținut următoarele: atât timp cât asiguratul și-a achitat toate obligațiile contractuale izvorâte din contractul de asigurare facultativă a autovehiculelor, care constituie legea părților, are dreptul la acoperirea pagubei reale produse ca urmare a avarierii autovehiculului. Întrucât avarierea a fost totală, iar repararea autovehiculului avariat depășește suma asigurată, având în vedere că potrivit contractului de asigurare facultativă încheiat între părți rezultă că despăgubirea nu poate depăși nici cuantumul pagubei și nici suma la care s-a încheiat asigurarea, se justifică pe deplin pretenția asiguratului de a i se plăti integral suma pentru care s-a asigurat. (CSJ, s.com. dec. Nr. 1660/2003)

De asemenea, într-o altă speță aflată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție instanța supremă a reținut următoarele: De altfel, chiar in cuprinsul conditiilor generale de asigurare emise de asigurator se arata ca autovehiculele se asigura la valoarea reala a acestora la data incheierii sau reinnoirii asigurarii, iar aceasta valoare reala se stabileste in raport de vechimea si uzura vehiculului.

In ceea ce priveste valoarea bunului, instanta de recurs apreciaza ca, fata de data incheierii politei – 23.12.2008 si data producerii riscului asigurat – 20.02.2009, aceasta este cea la care a fost evaluat autoturismul de asigurator in vederea stabilirii primelor de asigurare, intrucat nu poate exista o evaluare a bunului in vederea incasarii primelor de asigurare si alta in vederea acordarii despagubirilor. (Î.C.C.J., Secția a doua civilă, Decizia civilă nr. 103/17 ianuarie 2013)

În practica judiciară s-a statuat că după ce a acceptat gradul de uzură al autovehiculului, într-un anumit procent, și a încasat prima de asigurare la această uzură, asiguratorul nu mai poate ataca evaluarea pe baza unor criterii teoretice, ca starea medie de întreținere a bunurilor, gradul de întrebuințare, etc, după producerea riscului asigurat. (Cas, s.com., dec.nr. 2408/2003, în V. Terzea, Noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 1096).